|
Acasa » REFERATE » VASILE ALECSANDRI CRITICI LITERARE, REFERAT
VASILE ALECSANDRI CRITICI LITERARE, REFERAT
Referat, Vasile Alecsandri critici literare, Pompiliu Constantinescu
Exista o valoare si o întelegere istorica a operei lui Alecsandri; ea a acoperit personalitatea lui vie, tipul lui sufletesc, daca nu cu desavîrsire, în tot cazul cu exclusivitate.
Fiindca scriitorul a fost de o fecunditate uimitoare si fiindca n-a avut temperament complex, s-a desfatat, as zice, mai curând, s-a distrat, cu cele mai variate alcatuiri: a cules si prelucrat poezia populara si a imitat-o în Doine; a versificat, cu usurinta, legende si balade fantastice, din izvor folcloric; a suspinat si a ciripit erotic, afectat de iubirea romantic traita si tot romantic încheiata pentru Elena Negri; a desfasurat exercitii retorice în jurul marilor momente istorice si a omagiat, fara suflu poetic, eroismul "ostasilor nostri" în razboiul pentru independenta; a notat gratios aspecte din natura tarii în "Pasteluri"; a compus numeroase jocuri dramatice, de la "cantoneta" sau "cantecelul" naiv si pitoresc, pana la comedia sociala, comedia de caracter, drama sociala si istorica; a încercat nuvela romantica, patetica si melodramatica, si proza memorialistica, fie din interes istoric, cum sunt referatele literare despre misiunile lui diplomatice, fie de agreabil impresionism, cum sunt impresiile de calatorie în tara si peste hotare.
Alecsandri s-a risipit cu darnicie, a fost necontenit prezent în scrisul a unei jumatati de veac si a umplut un spatiu istoric literar cu opera lui diversa, cu preocuparile ei multiple, facnd din literatura o profesie ; daca nu în sensul ei de azi, de a-si trage existenta din scris, în sensul ideal al veacului trecut în cultura noastra, de a se darui unei înclinatii aducatoare de prestigiu si glorie.
Si totusi, Alecsandri a ramas un mare diletant; cel mai mare din secolul trecut si unul dintre cei mai tipici din literele noastre. De ce oare ? Fiindca a substituit o necesitate exterioara unei necesitati interioare; fiindca a dat întAietate exercitiului literar, si nu imboldului launtric, care se realizeaza cu dificultate sau se precipita cu suflu impetuos. Traind într-o epoca de romantism literar, AleCsandri a trait romantismul tot în mod literar, ca o succesiune de teme, nu ca o realitate spirituala. Acest "vesnic tanar si ferice" temperament a lunecat pe deasupra structurii romantice, peste duhul lui Lamartine si al lui Victor Hugo; spiritul lor i-a ramas strain, caci l-a contaminat numai tematic. Studiul comparatist, atît de meticulos, atît de sever în metoda lui, atît de categoric în concluziile lui istorice si critice, al lui Gh. Drouhet, despre Vasile Alecsandri si scriitorii francezi, este cea mai serioasa lucrare asupra scriitorului si punctul de plecare al tuturor judecatilor întemeiate pe care le putem formula si astazi despre acela pe care l-am numit un mare diletant. Cu simtul lui de onestitate stiintifica, e drept ca Drouhet a scos în evidenta orice graunte de "originalitate" din poezia lirica, epica si dramatica a lui Alecsandri, coplesit de atatea modele romantice, cu deosebire, între care s-au strecurat si unele, mai putine, modele clasice franceze.
De la judecata abila, dar nu mai putin critica, a lui Maiorescu, din "Poeti si critici" (1886), la lunga fresca istorico-literara a lui N. Iorga, din "Istoria literaturii române" (1934), în care e vorba de "regalitatea literara" a lui Alecsandri, pana la cercetarea comparatista a lui Drouhet, întreprinsa între 1911 si 1924, cand apare în volum ("Cultura nationala"), seninul mircestean a strabatut trei etape de fixare a personalitatii lui de scriitor. Mai poate fi vorba si de o a patra etapa, de aceea în care Alecsandri nu mai putea fi scos din mausoleul istoriei noastre culturale, în care doarme glorios si împacat cu sine, si readus în lumina permanent vie a structurii lui invariabile? Cu alte cuvinte, mai poate fi Alecsandri si o valoare, indiferent de ce grad de creatie literara, prezenta între atatea prezente spirituale ?
Despre romantismul lui suntem astazi luminati; neaderent în structura sensibilitatii, formeaza un vast capitol de literatura comparativa, asa cum Drouhet l-a urmarit pe texte si l-a explicat; despre clasicismul lui, vizibil în unele modele, asa cum tot Drouhet l-a identificat, sau despre un anume spirit al clasicismului din veacul al XVIII-lea francez, asa cum s-a strecurat chiar în "Pasteluri", ar fi de completat tot un capitol de literatura comparativa; despre clasicismul antic, de nuanta horatiana, asa cum si unele tablouri bucolice în "Pasteluri" au fost socotite ca fac parte, si caruia îi apartine, cu deosebire, idila dramatizata din "Fintana Blanduziei", ar fi înca de discutat. Ca Alecsandri nu e totusi un reflex al lumii antice, romane, si ca tipul lui sufletesc nu e deplin horatian ne confirma drama "Ovidiu", pe care Drouhet o socoteste, cu ingeniozitate, "o drama romantica juxtapusa unei comedii antice".
Atunci, unde este Alecsandri cel adevarat, cel intim, identic cu sine însusi ? Tipul lui sufletesc sa fie numai o simpla opozitie verbala, optimismul lui caracteristic deosebindu-l de Eminescu, a carui creatie a strivit, spre ultimii ani ai vietii, pe acea a "bardului de la Mircesti" ? Iata ce ramane înca de discutat si de precizat astazi. Pentru noi, Alecsandri nu mai poate sa fie un prilej de polemica, asa cum era pe la 1886, cand Eminescu începuse sa modeleze, dupa geniul lui, sensibilitatea lirica a contemporanilor, si, prin urmare, nici un motiv de electiune intre pasoptisti si junimisti, ca între doua categorii de estetica literara.
Inclinam a crede astazi ca Alecsandri nu apartine nici tipului romantic, nici tipului clasic; el este mai curand un tip autohton, de simtire idilica si gratioasa, de lirism senin si usor, de o anume contemplativitate etnica, încadrata si în limitele temperamentale ale scriitorului si între conditiile fizice si sufletesti ale unui peisagiu; as fi înclinat sa vorbesc de Alecsandri, mircesteanul, nu numai ca expresia poeziei descriptive a luncii familiare pe care a cantat-o, ci ca expresia unui mod de simtire potolita, de senina visare, de optimism amabil, de un epicureism sentimental, nu un epicureism de întelept carturar si nici de senzualitate horatiana. Lirica lui Alecsandri este o efuziune de buna dispozitie morala, fie ca se exprima erotic, bucolic, prin visare contemplativa, sau chiar prin un anume "exotism" al prozei lui sprintene, spirituale si cursive.
Intuitia lui Eminescu, formulata în celebra caracteriare de poet "vesnic tanar si ferice", mi se pare atat de fericita, atat de plina de înteles, încat ea cuprinde întreg modul de simtire mircesteana a lui Alecsandri.
|
|
