|
Acasa » REFERATE » VRAJA SI BLESTEM REFERAT LUCIAN BLAGA
VRAJA SI BLESTEM REFERAT LUCIAN BLAGA
Referat "Vraja si blestem" de Lucian Blaga
Pe creasta noptii moara seaca/ macina lumina-n gol./ Lopeti se-nalta si s-apleaca./Razboiul dupa usa pus/ tese singur — vezi suveica ?/ Fa o cruce spre apus!/Fantanile la uliti rele/ galeti coboara si ridica /'n cerul jefuit de stele./Cuiburi în copaci s-aprind/ ca de-o mana. Ard cu flacari./ Auzi ouale pocnind./Duhul raului tot vine/'n sat nelocuit, sa pasca/ iarba mortilor de bine./In satul vechi de langa luna/ usi se-richid, usi se deschid./ Umbra mea cade pe zid.
Poezia "Vraja si blestem", face parte din volumul "La cumpana apelor".Tipic pentru asanumitul "ermetism blagian" (pe care se pare ca l-a semnalat pentru prima oara Serbau Cioculescu în "O privire asupra poeziei noastre ermetice", "Rev. Fundatiilor", dec. 1837) este textul poeziei de fata, poate fi analizat cu metode aproape barbiene. Vocabulele devin toate niste "semne" ale unei idei exprimate cu o maxima coerenta structurala ce se instaureaza într-un parasemantism situat dincolo de suprafata textului. Fenomenul se întîmpla datorita unui fapt foarte firesc: pana la data aparitiei volumului "La cumpana apelor", lirismul blagian s-a constituit deja într-un sistem de toposuri treptat edificat, într-un limbaj specific care începe sa devina autonom, avand deja o istorie proprie, si fara necesitatea desfasurarii în concret. Toposurile, purtatoare de seme (trasaturi semantice disparate, atomi de sens), au devenit deja (prin angajarea lor în situatii concrete de limbaj în versurile anterioare) adevarate conglomerate semantice care cuprind în ele toate invariantele de sens, capatate în diacronia actului poetic. Ermetismul blagian nu este deci o problema de metoda poetica (cum este, de pilda, la Ion Barbu, ci apare ca "reflex" metaoperativ chiar în procesul constituirii sistemului poetic).
Înca din titlul poeziei se sugereaza situarea eului creator în centrul unei antinomii irezolvabile, între "vraja" si "blestem", adica între cuprinderea magica a lumii în mod nemediat si imposibilitatea totala de revelare a tainelor ei. Aparent, poezia este una dintre acele "nocturne" blagiene în care peisajul este animat la modul expresionist: obiectele apar debordate de energiile interioare, îsi depasesc limitele tinzand sa ia contact cu "absolutul", cu "ilimitatul": o moara "macina lumina" pe "creasta noptii" (ceea ce pare a fi o metafora vizuala de o admirabila plastica expresionista), un razboi "tese singur" (probabil fire de lumina-întuneric), cuiburile ard în copaci, ouale pocnesc. Totul pare ardere interioara, tensiune stranie, inexplicabila. Aceasta este însa doar o prima lectura, si nu cea mai profunda (nici nu este vorba de "o moara", "un razboi", ci de "moara", "razboiul" textului.
Textul poeziei releva, la o analiza atenta, o mare simetrie a constructiei, mergand de la organizarea versurilor în tertine, pana la ultima unitate analizabila. Iata câteva dintre elementele acestei simetrii: strofele 1, 3, 5, 6 contin miscari exprimate în plan stilistic prin antonime perfecte: "Lo-peti se-nalta si s-apleaca", galeti coboara si ridica "duhull raului" vine sa pasca "iarba mortilor de bine" (adica a celor buni), "usi se-nchid, usi se deschid", sugerand toate nu atat tensiunea interioara, despre care a fost vorba mai sus, ci o miscare perpetua, în sensuri alternative în toate planurile spatiale — pe verticala, pe orizontala si circular, ceea ce da impresia unui metamecanism universal care e pus în functiune de o mana anonima. Alte simboluri vin sa completeze sugestia de miscare zadarnica în sensuri ce se anuleaza reciproc: moara (simbol acreditat în poezia lumii pentru ideea de zadarnicie), fantana (abis al cunoasterii; aici fantana cu cumpana, care coboara si ridica alternativ pe verticala galetile), razboiul de tesut (la care miscarea suveicii este un perpetuu dute-vino pe orizontala), toate localizate într-un peisaj straniu, ale carui elemente devin, la randu-le simboluri: "pe creasta noptii" (care este, evident, un superlativ al incognoscibilitatii, o culme a nocturnului), "dupa usa" (unde se pun totdeauna obiecte cu valoare magica), "la uliti rele" (citeste, bantuite de duhuri sau încurcate, cu "rascruci") si mai ales "în sat nelocuit" imagine reluata subliniat în ultima strofa prin sintagma "în satul vechi de lânga luna", deci nu într-un topos concret, ci într-un "peisaj transcendent", suprareal, unde fiecare element capata alte întelesuri decat cele curente.
Prin întreaga desfasurare lexicala a poeziei se sugereaza situarea eului creator la o rascruce a cunoasterii, în care sensurile duc în directii contrarii si se absorb într-un vid total de semnificare. Poetul percepe, în acest punct al dramei sale expresioniste, blestemul lipsei totale de sens si al inutilitatii actului poetic într-o lume autarhica, care-i respinge interventia, autosemnificindu-se pe cont propriu fara nici un profit pentru subiectul cunoscator. Experienta are loc pe "creasta noptii", într-un punct de maxima în sens negativ, un fe de maximala a "minus-cunoasterii", unde se macina totusi "lumina" (sens incognoscibil), un fel de "amiaza a noptii" (unul dintre oximoronii-cheie ai expresiei blagiene). Poezia este într-adevar o "nocturna"', dar o nocturna programatic blagiana, exprimand hiatul cunoasterii, de pe pozitia eului antrenat cu toata fiinta în creatie.
Exista în poezia de pretutindeni si din toate epocile o traditie simbolistica cristalizata în întreaga experienta a omenirii, constituindu-se într-un "ermetism fundamental", dincolo de curente si stiluri individuale. Mai ales acestui gen de ermetism ce tine de intranzitivitatea sistemului liric, se datoreste posibilitatea unei lecturi parasemantice a poeziei blagiene. Din marele repertoriu al imaginarului universal, cel putin cateva simboluri sunt in genere imutabile [celelalte cuprinzand mari "aure" semantice, si chiar reciprocitati sau contrarii de sens), de exemplu ; "lumina" se refera întotdeauna la "sens", "fantana" înseamna abis de cunoastere, "noapte" — obscurizare a sensurilor, "umbra", (a cuiva) — proiectie a identitatii individuale etc. "Moara" blagiana, care "macina lumina-n gol" trimite, rara îndoiala, la reprezentarea plastica foarte generala a unui proces de semnificare nul, cu sensuri ce se-nchid si se deschid (|"usi se-nchid, usi se deschid") alternativ, fara oprire, fara a putea fi fixate axiologic. Intre aceste minusuri si plusuri, "eul" se gaseste "la mijloc", în punctul zero al cunoasterii, proiectat pe un zid de netrecut (vezi finalul poeziei — "umbra mea cade pe zid") în care misterul se "permanentizeaza", cum spune Blaga însusi în "Trilogia cunoasterii", din care citam ; "..ipermanentizarea unui mister deschis e egala cu revelarea zero a cripticului unui mister deschis pe un anume plan si cu fixarea lui în aceasta pozitie, care refuza revelarea".
|
|
